ADHD (tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenție) este caracterizată printr-un model de comportament, prezent în mai multe domenii (de exemplu, la școală și acasă), care poate duce la probleme de performanță şi adaptare socială, educațională sau de lucru. La fel ca în DSM-IV, simptomele sunt împărțite în două categorii : lipsa de concentrare şi hiperactivitate/impulsivitate, care includ comportamente ca acestea: nu acordă atenție la detalii, are dificultăți în organizarea sarcinilor și activităților, vorbirea excesivă sau incapacitatea de a rămâne așezat când situația o cere. Copiii trebuie să aibă cel puțin șase simptome din unul (sau ambele) grupuri: neatenție și hiperactivitate/impulsivitate, în timp ce adolescenții și adulții (cu vârsta de peste 17 ani) trebuie să prezinte cinci. Conform DSM-5, mai multe simptome ADHD trebuie să fie prezente înainte de vârsta de 12 ani, comparativ cu 7 ani, ca vârsta de debut (după DSM-IV). Această schimbare este susținută de cercetări substanțiale publicate din 1994, care nu au găsit diferențe clinice între copiii identificați cu vârsta de 7 ani față de cei mai mari de cât ei, în ceea ce privește severitatea, rezultatul sau răspunsul la tratament. Diagnosticul ADHD în edițiile anterioare ale DSM a fost descris pentru a ajuta specialiștii la identificarea acestei tulburări la copii. Aproape două decenii de cercetare arată în mod concludent că un număr semnificativ de persoane diagnosticate cu ADHD în copilărie, continuă să experimenteze tulburarea și la vârsta adultă. Dovezile s-au evidențiat din studii în care indivizii au fost urmăriți timp de mulți ani iar rezultatele au arătat că simptomatologia ADHD nu se diminuează o dată cu înaintarea în vârstă. De asemenea, studiile au arătat că pentru adulți, un prag inferior al simptomelor (cinci în loc de șase) a fost suficient pentru un diagnostic fiabil